Blog

Cum a inceput? Cand a inceput? In anul 2005 am vazut cum se produc aceste lumanari, la un episod din “how it’s made”, pe discovery. M-am indragostit la prima vedere de ele si mi-au cucerit zilele. Ma gandeam numai la ce trebuie sa fac ca sa pot sculpta si eu acele minunatii. A fost dificil la inceput; nu stiam ce materii prime imi trebuie, nu aveam de unde sa fac rost de informatii, nu aveam de unde sa cumpar cele necesare, mai ales un cazan special pentru topit ceara. Primul pas: am stresat un mester in inox cateva zile bune pana s-a hotarat sa-mi lucreze ce-i ceream. Ne-am contrazis mult, nu intelegea exact ce-i cer, desenele mele nu erau profi iar calculele despre consumul electric rudimentare. Am reusit totusi si am construit impreuna un super-cazan de topit parafina. Pasul 2: ce parafina trebuie sa folosesc? Aici a inceput un drum suparator de experimente nereusite, bani pierduti, nervi consumati pentru ca sunt atat de multe tipuri de parafina si atat de putine cele care se sculpteaza. Pasul 3: sa sculptam! Parea atat de usor acest pas, vizionand manufacturarea lumanarilor si, cand colo, ce sa vezi? Aveam 2 maini stangi, cu degete incurcate si o vedere neclara, caci nimic nu-mi iesea. Off, alta suparare! Atata munca pana aici ca sa ajung la concluzia ca, de fapt, nu pot sa fac asta. Am oprit orice activitate. Mi-am adunat increderea zdrobita de pe jos si de prin ceara si am reluat dupa cateva luni. Am gresit cateva lumanari si am fost recunoscatoare pentru faptul ca am ajuns pana in acel punct. Apoi, a venit miracolul! Am reusit: modelele aratau a lumanari. Nu erau cele mai frumoase, dar erau ale mele si le iubeam. Pasul 4: vanzarea. Daca pana acum fiecare pas parea usor la inceput si greu pe parcurs, acest pas a fost greu chiar de la inceput(si, sincera sa fiu, inca e destul de suparator).

Au mai urmat experimente de coloranti, de parfumuri, de noi modele, de noi cazane pe care le construiam impreuna cu tata, de nopti pierdute in atelier cu mama si cu sora mea si multa, multa, multa rabdare. Am crescut un copil rasfatat, capricios si plin de surprize. Familia m-a ajutat si m-a sustinut, caci altfel l-as fi dat spre adoptie. 🙂

Au trecut de atunci 15 ani, s-au schimbat multe, ne-am schimbat mult: atat lumanarile cat si eu si firma. Copiii par greu de crescut doar cand sunt mici dar nu e asa. E mereu greu: si dupa 15 ani, tot imi da batai de cap. Da, nu ma mai ia pe nepregatite cu tot felul de surprize dar alte noi provocari imi aduce mereu. Lumanarile mele au 15 ani deci si sper ca la 20 ani sa pot sa le fac o petrecere cum li se cuvine.

De unde numele firmei, Sorrisi? E simplu. Sorrisi inseamna “zambete” in limba italiana. Eu cred in dragoste la prima vedere si, dat fiind faptul ca m-am indragostit de aceste lumanari sculptate din prima clipa in care le-am vazut, am stiut ca cele doua iubiri merg impreuna. Sculptarea acestor lumanari mie imi aduce doar zambete si acelasi lucru dau mai departe clientilor mei: un motiv de bucurie, un zambet cand isi vad lumanarea la nunta, la botez, primita sau daruita. Fac colectie de zambete iar colectia mea se numeste “SORRISI”.

Iubesc aceste lumanari ca in prima clipa cand le-am vazut la televizor si fiecare in parte are un strop din sufletul meu.

Cu ceara in par, Roxana. 😉